“Cealaltă înfățișare a iubirii”

Încetasem să cred în dragoste până în clipa în care am văzut un om doborât de tăișul aprig al pierderii iubirii. 

“Într-o dimineață rece de toamnă se îndrepta cu pași grăbiți și plini de emoție, fără să știe, spre pierderea ce avea să îi condamne inima, avea să îl gârbovească, să îi plece capul parcă așteptând să îi fie retezat. Oricum inima îi fusese smulsă din piept lăsând în urmă o durere usturătoare.

Ar fi vrut să urle, să țipe, ar fi vrut să implore, să plângă, dar era prea sleit de puteri. 

Totul se petrecea cu o repeziciune pe care nu reușea să o percepă, să țină pasul cu ea. În universul lui totul se transformase într-un uragan mut ce distrugea tot în calea lui nelăsându-i nici un strop de sânge care să se prelingă din ființa lui ca să-l elibereze de durere. Totul în el era cuprins de veninul  pierderii.

Ar fi vrut să o strângă-n brațe pentru prima și ultima oară, să-i soarbă zâmbetul ca pe o cafea amară ce avea să-l țină treaz multe nopți. 

Ar fi vrut să-i pună lumea la picioare, să-i pună inima lui în palme și s-o roage să i-o aline în ciuda faptului că ea i-a smuls-o din piept.

Ar fi vrut să facă atâtea în acea ultimă clipă a lor împreună, dar totul în el era lipsit de vlagă.”

Poate viața ia adus pe același drum doar ca să-i îmbie cu mirosul dulce al iubirii, ca mai apoi să-i ude cu stropii amari ca pelinul al pierderii.

Dintr-o dată speranțele lui s-au spulberat ca nisipul în bătaia vântului și parcă într-o secundă au devenit doi străini ce savurau o cafea  rece pe o bancă într-un loc uitat de lume, și doar cerul a fost martorul durerii și golului produs de ruptura definitivă a două inimi ce ar fi putut să bată la unison una pentru alta.

Add a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *