Cine sunt eu?

Un om, o femeie, turistă prin viață ca fiecare dintre voi.

O turistă sortită greselilor, alegerilor bune și mai puțin bune. Sortită iubirii, dăruirii de sine, prieteniei.

O turistă ce, pe durata călătoriei prin viață întâlnește diferiți oameni cu diferite experiențe, de la care sustrage esențialul și îl adaugă în cartea cu lecții ale vieții.

O turistă care întâlnește în drumul său oameni care parcurg călătoria alături de ea o oră, o zi, o lună, un an, zece sau tot restul vieții. Oameni care îi aduc zâmbetul, oameni care o învață ce e puterea și curajul, oameni care îi aduc tristețe, oameni care o înzestrează frumos și oameni care lasă în urma lor un gol.

Nu sunt o persoană cu renume în societate, dar sunt o persoană importantă pentru mine și pentru oamenii dragi. Dar ca să învăț asta a trebuit mai întâi să greșesc, să-i îndepărtez de mine.

Și despre asta vreau să vorbesc acum, poate cine știe, sunt oameni ca și mine care se simt pierduți și caută o ancoră de care să se agațe.

Și de cele mai multe ori acea ancoră o regăsim în gândurile așternute pe hârtie a semenilor noștri care au vrut împartă cu noi câteva din trăirile lor. Fie prin povești, fie prin poezie, fie printr-un simplu articol în urma cărora rămânem cu o notă de optimism și prindem din nou aripi să zburăm spre zări înseninate.

Astăzi, după o perioadă lungă în care am stat ascunsă în globul meu de cristal cu ușile închise, simt nevoia să vă împărtășesc lecția pe care mi-a oferit-o viața, dar și prietenia.

După o relație de iubire care a durat câțiva ani, dar care s-a încheiat din pricina faptului că la un moment dat ne-am rătăcit pe drum și am devenit doi străini sub același acoperiș.

A urmat o perioadă de declin sufletesc din care simțeam că nu voi reuși să ies la liman.

Priveam viitorul meu și nu reușeam să văd decât un mare gol, însă familia și prietenii apropiați nu m-au abandonat nici o clipă, nici măcar atunci când sufletul era îngenunchiat și sângerând.

Mi-au arătat că sunt puternică și că pot găsi calea prin care să îmi fac bine sufletului.

Am reușit să mă întăresc și îmi fac alte priorități în viață, dar am reușit și să răspândesc prietenia mea și uneori gândurile mele bune.

Treptat după nopți scufundate în lacrimi, în lupte duse cu inima și sufletul și zile încărcate cu zâmbete, am reușit să merg înainte și duc spre împlinire unele vise prăfuite lăsate pe un raft al inimii.

A urmat o perioadă în care am început să înfloresc și să înflorească din nou bucuria în mine. A urmat o perioadă în care nimic nu mă mai putea doborâ. Mă simțeam un fel de “Superwomen”, mereu zâmbitoare, mereu entuziasmată și mereu gata să trec prin furtună cu curaj și stoicism.

Toate astea până în clipa în care viața a vrut să îmi mai dea încă o lecție. Una foarte dură, dar care m-a învățat să prețuiesc fiecare clipă.

Însă până să ajung la această concluzie, am trecut din nou printr-un coșmar care parcă nu mai lua sfârșit, care m-a făcut să devin o persoană tristă, singuratică și cu gânduri gri.

Treptat fără să îmi dau seama m-am îndepărtat de prieteni, de familie, am lăsat deoparte până hobby-urile și m-am axat doar pe serviciu. Deveneam pas cu pas o persoană ursuză și mereu nemulțumită, nu mai vedeam frumosul în nimic.

Într-o seară întorcându-mă de la serviciu, încercam să născocesc o poezie, dar ceea ce am gândit atunci mi-a dat fiori.

În locul unor versuri, am scris pe telefon;

“Mă doare și aerul pe care-l respir. Nu mă mai bucură nici firul ierbii care crește falnic, nici soarele care îmi luminează zilele.”

În acea clipă mi-am spus că am ajuns prea departe cu gândurile și trebuie să încetez cu melodrama și să redevin eu, cea plină de entuziasm.

Într-o altă seară după încheierea programului la serviciu prietena mea mi-a propus să ieșim la o cafea. Așa cum o făceam înainte. Am încercat să găsesc tot felul de pretexte, dar nu a fost chip să scap așa că am pornit spre cea mai apropiată cafenea.

Am vorbit despre una alta până când ne mai putând să țină pentru ea întrebările ce o măcinau, mi le servise una după alta cu un ton grav.

“-De ce te încăpățânezi să înfrunți furtuna și zbuciumul interior de una singură? De ce te chinui singură când ai lângă tine oameni dragi care ți se dedică cu sufletul și vor să îți ofere un stâlp de care să te sprijini, o mână care să te țină strâns atunci când ești pe punctul să cazi?”

Nu am putut să îi răspund pentru că în mintea mea se întipărise bine ideea că trebuie să mă descurc singură, că nu trebuie să depind de nimeni. Eu sunt puternica si singură.

“-Draga mea prietenă, dacă simți nevoia să plângi. Fă-o! Te va ajuta să îți descarci durerile și cuvintele pe care sufletul și buzele nu au putere să le rostească.”

Am privit-o câteva secunde cu o ușoară iritare, dar mai apoi i-am replicat cu zâmbetul pe buze că eu sunt bine, deși sufletul meu ardea.

Am încercat cu tot dinadinsul să o conving că sunt bine, și după câteva zâmbete și o bucurie bine disimulată ne-am mai bucurat de câteva clipe de relaxare.

Întorcându-mă acasă cu metroul, am căzut pe gânduri însă contemplarea mi-a fost întreruptă de fraza unui bărbat în vârstă care purta o conversație mai elevată cu persoana de lângă el;

“-Puternici sunt acei oameni care își plâng durerile și acceptă ajutorul prietenilor!”,spuse bătrânul interlocutorului său.

L-am privit fascinată câteva secunde, pe furiș și mi-am propus să lupt cu demonii mei interiori și să ies învingătoare. Însă pace și bine, cum am coborât din metrou cum am și uitat.

Toate astea până într-o zi când un prieten drag mi-a dat mesaj și m-am întrebat ce fac, dacă sunt bine.

Am evitat răspunsul, schimbând subtil sau mai puțin subtil subiectul. Dar el nu a renunțat până nu i-am turuit tot ce mă măcina, ba chiar a insistat să mă reapuc de unul din hobby-urile preferate, pe care l-am pus la naftalină pe motiv că nu e de mine. Acel hobby fiind scrisul.

Căutam tot felul de motive să nu încerc din nou să scriu, ba chiar s-a oferit a mia oară să mă ajute îndrumându-mă spre a reuși să aștern toate experiențele pe hârtie, dar ce să vezi….

I-am spus sec că nu accept ajutorul nimănui pentru că nu vreau milă sau compasiune.

Mi-a replicat amuzat că el nu are timp să doarmă darămite să ofere milă cuiva.

Ba chiar m-a scos din bula mea de a refuza ajutorul prietenilor pe motive puerile și total greșite spunându-mi:

-“Invață să accepți când cineva vrea să te ajute, s-ar putea să nu fie acolo mereu.”

A fost ca o ploaie de vară în deșert această frază.

Discuța a început să decurgă lin și parcă a fost picătura care a topit vălul gri ce-mi acoperea privirea.

După discuția cu el, cu prietena mea și cu ceea ce a replicat acel bătrân în metrou, am simțit cum se spulberă negura din gândurile mele și răsare din nou soarele în sufletul meu.

Am învățat alte lecții!

Oricâte coborâșuri și urcușuri vom întâmpina de-a lungul călătoriei în viață, nu trebuie să ne lăsăm pradă deznădejdii, ba dimpotrivă trebuie să coborâm repede, dar trebuie să urcăm și mai repede până în vârful muntelui pentru că acolo ne așteaptă iubirea și speranța, dar și rezultatul bun al luptei noastre.

Am învățat că prietenii nu-i pierzi și nu te părăsesc când te lupți cu furtuna, ei doar îți oferă puțin spațiu pentru a te face să vezi cât ești de puternic și de neprețuit pentru ei, apoi vin lângă tine, te prind de mână și împreună înfruntați demonii interiori și furtunile.

Dumnezeu trimite mereu îngerii în ajutorul nostru, fie prin prietenii noștri, fie prin fraze auzite pe fugă, fie prin zâmbetul unui copil.

Ești puternic atunci când îți accepți slăbiciunea, dar accepți și ajutorul oferit!

4 Comments

Add a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *