O evadare plăcută din ghearele monotoniei și a orașului

Cu toții suntem prinși în monotonia orașului, în ghearele stresului de la serviciu și nu de multe ori în goana după împlinirea dorințelor.

Uite așa m-am trezit și eu cu o stare de melancolie și incapacitatea de a oferi liniște prietenilor.

După o luptă de convingere cu mine însămi am decis să evadez din oraș și din starea mea de ne bine, și am pornit spre mare. Dar nu oriunde, am ales ca locație o plajă neamenajată, o plajă neinvadată de șezlonguri și muzică ce nu-ți permite să te încarci cu energie de la natură, ce nu-ți permite să îți bucuri auzul cu cântul valurilor mării și strigătul pescărușilor.

Am pornit gps-ul și am ales plaja corbu și după verificarea timpului până într-acolo am lăsat în urmă orașul și cu fiecare kilometru parcurs am lăsat în urmă și melancolia și pentru a completă starea de bine am decis sa opresc navigarea pe internet pentru a avea mai multă liniște și mai mult timp de petrecut cu sufletul meu.

După o călătorie de câteva ore am ajuns la destinație. Destinație pe care aș putea să o numesc un colț de rai. Deși soarele s-a mai ascuns după norii pufoși și uneori vântul cald de vară își făcea simțită prezența, mi-am desfătat mintea, trupul și sufletul bucurându-mă de nisipul fierbinte și plin de scoici, de valurile mării, de razele de soare.

Ba chiar am făcut și un pact cu marea în timp ce pășeam pe malul ei, i-am spus să poare în larg urmele pașilor mei, să nu le șteargă definitiv ci să le întipărească în bătaia valurilor.

I-am cerut să îmi poarte pe valurile ei toate gândurile, neliniștea sufletească și să îmi dăruiască din puterea ei.

Gândurile mi-au fost întrerupte de câțiva copilași care au început să alerge pe malul mării și să facă tumbe împreună cu tații lor.

I-am privit îndelung și m-am lăsat în voia priveliștii și a simfoniei creată de valurile mării și râsetele lor pline de viață și curate. Zâmbeam și simțeam liniștea punând stăpânire pe sufletul meu.

Hm, dar asta nu e tot. Ca orice adult cu suflet de copil, mi-am dat voie să scormonesc cu mâinile în nisip în căutare de scoici, apoi am pornit într-o plimbare îndelungată pe malul mării unde am întâlnit grupuri de oameni ce se bucurau o zi călduroasă în compania celor dragi, dar și copii ce construiau împreună cu tații castele de nisip și ce mi-a atras atenția cel mai mult a fost o fetiță în compania bunicului.

De ce spun asta? O spun pentru că abia am rezistat să nu intru în vorbă cu ei.

Mi-a atras atenția bucuria și zâmbetul bunicului în timp ce construia un canal de scurgere de la castel spre mare. Pe chipul lui se citea satisfacție, mândrie, bucurie, dar și iubirea pentru nepoțica ce îi dădea indicații clare cu ceea ce avea de făcut.

Și uite așa ne învață cei mici cum să fim din nou copii, mi-am spus în timp ce mă îndepărtam de ei.

Am continuat plimbarea pe malul mării și mi-am răcorit tălpile în apa mării, până am obosit și m-am cuibărit pe prosop cu cartea în brațe cu dorința de a călători în lumea poveștilor.

Doar că nu a fost chiar așa simplu întru-cât în fața mea la o distanță de câțiva metri stătea un grup de tineri, băieți și fete, care consider eu cuprinși de plictiseală au început să facă glume pe seama comportamentului celor prezenți pe plajă, până au ajuns la mine.

Inițial imitau gestul meu de mai devreme, acela de a căuta scoici în nisip și văzând că nu le dau atenție, au început să se îndemne unul pe celălalt să vină lângă mine să citească, poate așa devin mai deștepți, a spus unul din ei.

Toate aceste gesturi veneau din partea băieților în timp ce fetele îi priveau amuzate și pline de admirație, de parcă ar fi descoperit universul.

Nu am vrut să le acord atenție pentru că era mai importantă liniștea mea decât să pierd vremea certându-mă cu oameni plictisiți.

Au continuat cu tot felul de glume și aluzii pentru câteva minute bune, dar neprimind atenție din partea mea au încetat, moment în care am profitat de faptul că citeam și am zâmbit triumfător.

Oamenii plictisiți sau fără un țel tind să devină ușor răutăcioși și foarte gălăgioși, însă nu trebuie să ne lăsăm prinși în capcana lor, trebuie să ne continuăm drumul pe care ni l-am propus.

Acum sunt în compania unui pahar cu ceai rece de ghimir și a liniștii și energiei pozitive pe care am preluat-o de la natură și îmi împărtășesc gândurile, vouă celor care aveți ocazia și dorința de a citi ceea ce scriu.

Deși m-am ales cu o arsură sănătoasă pe piele, m-am încărcat cu voie bună și multă forță să înfrun ceea ce mă așteaptă, am învățat de la copii că poți trăi viața cu responsabilitate, dar la fel te poți bucura și te poți juca.

Am învățat că atunci când fiecare pas pe care îl fac duce spre dezastru înseamnă că sufletul a obosit și are nevoie de odihnă, are nevoie să descarce de ceea ce îl apasă și să se reîmprospăteze.

Am învățat că nu poți obține iertare de la cei din jur decât dacă te ierți și îți oferi timpul necesar să calmezi furtuna din tine.

Am învățat că oameni au mereu nevoie de ceva care să îi stimuleze pentru o viață sănătoasă altminteri devin prizonierii eșecului și răutății.

De aceea spun să ne oferim timp și să îndeplinim și poftele sufletului atunci când acesta ne dă semne de oboseală. Eu cu siguranță voi repeta experiența pentru că sunt mai mult decât fericită să îmi simt sufletul liniștit.

 

 

Add a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *