Gânduri și-o cafea

Plecasem de ceva vreme pe drumul meu fără să mă gândesc la provocările pe care viața mi le va aduce la fiecare pas, fără să mă gândesc că voi lua decizii greșite, că voi răni oameni dragi sufletului.

Eram atât de dornică să descopăr lumea, să îmi arăt că pot să mut munții din loc doar cu munca și setea pentru reușită.

Un copil în trup de femeie…

Am alergat, m-am împiedicat, am zăcut, m-am ridicat, am dat vina pe alții pentru eșecurile mele, pentru răutățile pe care le-am făcut din vanitate, am sperat, am iubit, am visat. 

Până acum am descoperit o parte a lumii. O parte cu mai multe fețe parcă pusă în camera cu oglinzi prin care se reflectă la nesfârșit puțină bunătate ca o rază de soare rătăcită printre norii negrii și grei de răutate, invidie, vanitate, egoism.

Am iubit cu înflăcărare, dar nu știu dacă am iubit curat sau egoist. Nu știu dacă prin iubirea mea am cerut prea mult sau nimic. Nu știu dacă iubirea mea prea aprinsă nu a ucis pas cu pas cealalată iubire puțin cam indecisă.

Am iubit până am nu am mai putut iubi și mă întreb când s-a întâmplat asta? 

Am iubit până am simțit cum flacăra ce ardea s-a stins și a lăsat în urmă doar scrum.

Am crescut iubind până când am realizat că iubirea aceea a dispărut într-un abis adânc.

M-am întrebat deseori de ce iubirea mea nu a fost îndeajuns încât să nu mai fiu nevoită să îmi doresc să am înfățișarea femei perfect de frumoasă ca să trezească iubire în inima lui.

Am iubit orbește și am uitat că iubirea nu înseamnă fizic de zeiță și inteligență zero barat.

Am iubit până am uitat să mă iubesc pe mine așa cum sunt, perfect de imperfectă.

Am tot urcat și am tot coborât pe cărarea pe care am ales-o până am ajuns femeia puternică la care am visat mereu să ajung.

Numai că deși îmi place să fiu puternică nu-mi place ce aduce această puternicie.

Nu-mi place că am uitat să număr stele, să mă bucur de soare, să-mi găsesc inspirația și dorința de a fi mai bună în tot ceea ce mă înconjoară.

Nu-mi place că uit să zâmebsc cu sufletul.

Insă această etapă la care am ajuns m-ă învață că în viață nimic nu e statornic și că  totul trece de la o etapă la alta până ajunge undeva…. acolo unde știu că îmi este destinat să ajung.

Add a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *