Lumina dintre oceane, M. L. Stedman

Oceanul poate fi infinit și ne poate ascunde în infinitul său infinitele noastre trăiri, greșeli, minciuni dar și iubiri. Oceanul ne poate lua iubirea, dar ne-o și poate aduce cu valurile sale.

Romanul ”Lumina dintre oceane”, ne duce în perioada de după celui de-al doilea război mondial pe tărâmul Australiei și ne arată toate fețele iubirii, durerii, iertării și a sprijinului atunci când te simți pierdut, dar și cum două destine total necunoscute devin apropiate.

Totul a început într-o după amiază în care Tom reîntors din război, vine în Partaguese pentru a suplini paznicul farului de pe insula Ianus. După ce se cazează decide să facă o plimbare pe faleza oceanului, acolo o vede pe Isabel aruncând frimituri de pâine pescărușilor.

Zâmbitoare îi adresează câteva cuvinte apoi îi înmânează o bucată de pâine pentru a hrăni pescărușii.

Aventura vieții lor începe din momentul în care Tom fiind deja instalat pe mica insulă supraveghind farul, primește prima scrisoare de la Isabel. Reîntors de pe insulă pentru a semna contractul pentru doi ani, se întâlnește de câteva ori cu Isabel, până când mânat puțin de aceasta o sărută, iar ea îl cere în căsătorie într-un mod ciudat de romantic.

Pe insulă trec trec prin momente de liniște, cunoaștere, dar și de durere după ce Izzy pierde trei sarcini.

Citind ”Lumina dintre oceane” am înțeles mult mai bine cât de mult te poate schimba o traumă, lipsa manifestării iubirii unui părinte, pierderea cuiva drag, însă cel mai mult m-a bântuit un gând ciudat trezit de durerea și poate egoismul Isabelei.

Gândul că din iubire faci compromisuri până ajungi să te pierzi pe tine însuți, mă bântuie și acum la câteva săptămâni după ce am citit romanul.

Când iubești devii cu totul alt om, nu prea mai contează dorințele tale când în față ai dorințele celui drag. Când iubești nu mai ai curajul să faci ceva ce ar răni pe cel drag și iei decizii greșite care în timp vor răni mai mulți oameni.

Când simți că ești iubit de cele mai multe ori ai impresia că cel de lângă tine trebuie să facă totul pentru liniștea ta, dacă e nevoie trebuie să calce chiar și pe cadavre.

Când te simți iubit devii egoist și uiți că cel de lângă tine este la fel de vulnerabil în fața durerii la fel cum ești tu. Când simți că ești iubit ai impresia că totul ți se cuvine și cel drag trebuie să stea la picioarele tale și să sufle pe rănile tale chiar dacă sunt și ale lui și îl dor și pe el.

Uneori iubirea te face subtil de vulnerabil în fața durerii ființei iubite.

Toate aceste lucruri le-am descoperit atunci când oceanul a adus pe malul insulei doi naufragiați. Un adult și un bebeluș de câteva luni.

Izzy era cufundată în durere la mormântul bebelușului ei născut prematur și fără suflare, inițial la auzul plânsetului de bebeluș, a crezut că a înebunit, dar după ce a ascultat cu atenție și-a dat seama plânsul era real…

Alergând într-un suflet împreună cu Tom, până-n locul de unde se auzea plânsetul îi descoperă pe cei doi naufragiați. Ia pruncul în brațe și devine, parcă hipnotizată de sentimentul cald ce-i străbate ființa la contactul cu trupul micuț și plăpând, dar și de gândul că acel copilaș a fost trimis de Dumnezeu ca o alinare pentru cele trei pierderi ale sale.

După lungi dezbateri și chiar șantaj emoțional involuntar asupra lui soțului său, Izzy reușește să-l convingă pe acesta să ascundă autorităților faptul că oceanul le-a adus la mal un adult mort și un bebeluș de câteva luni.

Acel moment m-a făcut să îmi spun că noi oamenii devenim, poate involutar, egoiști în suferința noastră și uităm de suferința celui de lângă noi.

Măcinat de vină, de remușcări, Tom a crescut fetița și a început să o iubească ca pe fiica lui proprie, dar niciodată nu a uitat că tatăl ei era îngropat pe insulă aproape de ei și poate acolo dincolo de ocean exista o soție și o mamă care suferea după pierderea lor.

Izzy a iubit fetița din prima clipă, cu primul contact și i s-a dedicat total, necondiționat, lăsând deoparte gândul că poate există undeva o mamă care-și plânge durerea pierderii copilului și soțului, ba chiar a uitat să citească în sufletul soțului pe care îl iubea enorm.

Uneori durerea îți poate întuneca gândurile și sentimentele.

Se reîntorc în Partaguese după doi ani, iar Tom descoperă identitatea omului ucis de ocean și a bebelușului. Încearcă să îi spună soției sale, dar aceasta parcă ia razna, nu vrea să accepte adevărul și ideea că ar putea să o piardă pe cea mică și încearcă să-l manipuleze pe Tom punându-i în față tot felul de argumente, prin care ei ar avea de pierdut cel mai mult. Ar pierde fetița, imaginea de familie pe care și-au creat-o, respectul pe care îl primeau de la cei din micul oraș, încrederea părinților ei.

Va rezista Tom în fața remușcărilor și a suferinței acelei femei ce încă își caută soțul și copilul?

Va încerca să îndrepte greșeala făcută în urmă cu trei ani?

Oare Izzy iubita lui soție îi va fi alături sau îl va îndepărta?

Adevărul dureros poate ucide iubirea, ne poate transforma în monștri neiertători?

Răspunsul la aceste întrebări, dar și multe alte întâmplări din viața acestor personaje le veți afla citind romanul Lumina dintre oceane.

Add a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *