O zi cu soare, dar cu stropi de ploaie în suflet

Mă întreb uneori, la câte încercări ne poate supune destinul? Câți oameni vor mai intra în viața noastră și ne  vor lăsa un gol dureros, sau un dulce-gol, atunci când vor pleca?

Această întrebare mi-a răscolit ființa la câteva minute după ce mi-am început programul de muncă. 

În ciuda faptului că astăzi mi-am propus să iau lucrurile cu calm, să le analizez la rece, să îmi pun ordine în sentimentele și dorințele mele, și să îmi pictez în suflet și pe buze zâmbetul ce-mi lipsea de câteva zile, dragul meu destin a vrut să îmi mai dea o lecție.

Buun!

O colega de muncă foarte, foarte dragă inimii mele, ne-a anunțat că își va da demisia.

A fost ca un pumn primit în stomac ce mi-a înmuiat picioarele, și mi-au țâșnit lacrimile instantaneu. 

Am încercat să înghit nodul ce îmi chinuia gâtul, și mi-am amintit de vorbele unui bătrânel pe care mi le-a spus cu câteva luni în urmă, în timp ce așteptam autobuzul.

Totul se derulează în mintea mea cu calm, de parcă trăiesc din acele clipe.

E ora șapte dimineața, imediat ce ies din bloc, gerul îmi intră prin haine și îmi pișcă pielea, dar sufletul e încărcat cu atât de multă durere încât îl simt aproape înghețat, nu mai dau importanță gerului de afară.

Merg pe stradă mecanic, privesc în gol și mă tot întreb de ce rămânem cu un gol negru în urma plecării celor dragi, de ce ei intră și pleacă din viața noastră de parcă am fi un peron dintr-o oarecare gară?.

Ajung în stația de autobuz și ridic puțin privirea, moment în care văd un bătrân, un domn,stând pe băncuță în așteptarea autobuzului. Îl numesc domn pentru că deși avea o îmbracăminte mai sărăcăcioasă, în sensul că geaca lui era extrem de uzată, și chiar m-am întrebat dacă îi mai ține de cald, era foarte elegant în gesturi.

M-a privit și m-a marcat privirea blajină și senină, însă nu am stat prea mult cu gândul la asta pentru că eram prea prinsă în durerea mea.

În momentul în care a oprit autobuzul în stație mi-a dat voie să urc prima în autobuz, invitându-mă cu vorbe de o eleganță ne mai întâlnită;

“-Vă rog urcați tânără domniță!”

L-am privit uimită și primul gând a fost să ochesc un loc liber și să îl păstrez pentru dumnea lui.

Dar nu a fost nevoie, au fost suficiente locuri libere, doar că dânsul s-a așezat lângă mine.

După câteva clipe în care m-a privit subtil, mi-a spus ce nu credeam vreodată că îți poate spune un om fără să te cunoască, fără să cunoscă durerea ta.

“-Domniță, oamenii intră în viața noastră fără să bată la ușă. Unii intră și ne murdăresc, altii intră să curețe murdăria făcută de cei dinaintea lor. Fiecare dintre ei rămân atât cât este nevoie pentru a ne ajuta să ne cunoaștem și să dărămăm zidurile pe care le construim în jurul nostru.”

L-am privit mirată și poate ușor reticentă și chiar m-am că e vreun vrăjitor, dar apoi i-am spus;

-Dar uneori nu ai nevoie de lecții, ai nevoie ca acel om să rămână lângă tine.

Însă răspunsul său mi-a dat de gândit;

“-Știi noi oamenii suntem ca stropii de ploaie, unora le spălăm durerea, altora le mai adăugăm un strop de murdărie peste durere.

Durere care la final ne unge sufletul cu miere.”

Ajunsesem la muncă și fără să îmi dau seama, starea mea de spirit se schimbase radical, iar sufletul meu începuse să accepte faptul că o persoană dragă mie, a plecat acolo unde nu e loc de suferință.

A plecat acolo sus după ce a intrat în viața mea pentru a fi umărul pe care să plâng și femeia la care am alergat atunci când aveam nevoie de alinare, fiind departe de mama.

Pe la sfârșitul programului mi-am spus că ea de acolo de sus încă are grijă de mine și îmi trimite îngeri călători pentru a-mi da din forța ei, și eu trebuie să o eliberez, pentru că oricum va trăi în inima mea și acțiunile mele.

Azi destinul mi-a arătat din nou că iubirea și prietenia nu moare chiar dacă fiecare dintre noi o ia pe alte căi. Așa cum unii oameni dragi pleacă din viața mea, așa plec și eu din viața lor și poate las urmă un gust amar sau o un zâmbet.

Oricât de greu ne-ar fi, trebuie să acceptăm că suntem călători prin viața fiecăruia, trebuie să învățăm să ne lăsăm sufletul liber și să nu ne agățăm cu dinții de oameni, dar mai ales să le respectăm deciziile.

Ei știu ce și cât să ne ofere, noi învățăm ce și cât să primim.

Suntem oameni frumoși cu sufletele încărcate de iubire și cu câte un loc special în universul inimii, pentru fiecare om drag nouă.

Add a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *