Povestea bunicului

-Bunicule, eu când voi fi mare voi salva vieți!

-Draga bunicului, tu, când vei fi mare nu numai că vei salva vieți, dar vei lumina zilele celor ce vor fi în preajma ta, cu zâmbetul tău luminos ca soarele.

-Of, bunicule degeaba ești om mare, nu știi nimic de zâmbete și de soare si nu știi nici faptul că bolile se vindecă cu pastiluțe, așa cum îmi dă mama să înghit atunci când sunt răcită, și cu înjecții, așa cum face și bunica în fiecare zi la dispensar..

-Draga mea copilă, bolile trupului se mai pot vindeca și cu zâmbete… Iți aduci aminte clipa în care ai căzut și ți-ai rănit foarte tare genunchiul?

-Îhî..

-Îți amintești că în timp ce iți spălam genunchiul și suflam asupra lui, îți povesteam aventurile din copilărie ale lui Ion Creangă?

-Da, bunicule! Cum l-a lăsat mama lui fără haine, atunci când se scălda… Hahaha!!!

-Da, draga bunicului, și la fel ca acum și atunci ai început să zâmbești și să râzi atât de tare, că ai uitat de durere și ușor, ușor am reușit să vindecăm rana de la genunchi..

Hai să îți spun o povestioară…

A fost de mult, ca altfel nu s-ar povesti, un baiețandru mereu vesel, uneori zâmbea și în timpul somnului, și cea mai tristă fătucă.

Era așa de tristă încât ochii îi păreau stinși și goi, iar chipul deși era blajin îi era urâțit de la lipsa de veselie și de zâmbete.. 

Intr-o zi răcoroasă de toamna se gândi ea, să se ascundă de lume, ca să își poată plânge tristețea în tihnă, în liniște și unde ar putea să o facă decât pe plajă. Și uite așa porni cu capul plecat și privirea în gol spre plaja din apropierea casei, ce nu știa ea, era că acolo îl va întâlni pe cel mai vesel băiat, șiîi va schimba destinul

Ajunsă pe plaja inspiră profund briza sărată a mării și lasă să îi cadă pe obrajii palizi, cristale de lacrimi. In spatele ei se apropia un băiat cu un ghiozdan pe umeri ce fluiera un cântec vesel și iși mișca corpul pe ritmul melodiei fredonate, când deoadată observa siuleta fetei ce stătea cu capul plecat.. O privește curios, ridică din umeri și se îndreaptă spre ea. In clipa în care ajunge lângă ea și îi vede chipul trist si lacrimile pe obraji, pentru o clipă își pierde veselia, dar doar pentru o clipă. Își drege glasul, dar ea nu-l bagă în seamă de parcă nu ar fi lângă ea, își drege glasul din nou și din nou…nimic.

-Hm.. fătucă dragă, de ce ești așa tristă? Nu știi că viața este prea scurtă pentru a fi risipită cu tristețe?!

Insă fătuca nu-i răspunde, îl privește scurt fără a avea vreo expresie pe chip și apoi își întoarce privirea spre mare. Băiatului îi vine o idee, își dă ghiozdanul jos de pe umeri, il așează pe nisip și scoate din el un creion și un caiețel. Desenează pe o pagină o floare și apoi scrio frază...

O floare colorată pentru o zână îmbufnată

Îndreaptă caiețelul pe care a desenat floarea și a scris acea frază, puți amuzantă, spre ochii fetei. Ea privește pagina și apoi pe băiat, dar nu spune nimic, nu incearcă nici măcar să zâmbească, e prea tristă. Văzând că nu a reușit să o facă să zâmbească sau să spună ceva, băiatul desenează din nou. De data asta desenează un înger cu aripile mari întinse spre cer, ce ține in mana o inimă. Arată din nou caiețelul fetei și de data asta, ea începe să plângă zgomotos și se lasă în genunchi pe nisipul rece. Băiatul deși e foarte dezamăgit de sine, pentru că a întristat-o și mai tare pe fătucă, încearcă să își păstreze zâmbetul pe buze și se lasă și el în genunchi lângă ea.. Îi dă mâinile de chip, la o parte și îi prinde fața în mâinile lui și o ridică spre el, o privește cu ochi blânzi și protectivi, apoi o roagăsă îi spună ce s-a intâmplat de ce e atât de tristă..

-Oh, bunicule, e o poveste tristă…

-Draga bunicului, ascultă-mă până la final, oricum nu mai e mult..

Fătuca il privește câteva clipe după care își șterge lacrimile și cu voce stinsă îi spune că are inima bolnavă de tristețe pentru că mama ei a plecat sus, dincolo de nori.

-Oh, dragă fatucă, nu ai de ce să fii tristă. Mama ta este un înger acum, și de acolo de sus, de dincolo de nori ea te veghează, te ocrotește și trimte în drumul tău doar oameni buni, oameni care vor avea grija de tine și te vor face să fii fericită. Chiar dacă mama ta e sus, ea traiește în inima ta, în amintirile pe care le ai cu ea, în vorbele bune pe care ți le-a spus, în îndrumările pe care ți le-a dat, în frumusețea pe care a sădit-o în inima ta. Nu o întrista cu lacrimile tale! Sunt sigur ca acum este tristă pentru că tu ai renunțat la tot ce ați făcut frumos împreună, ca ai stins zâmbetul tău lăsându-te copleșită de tristețe.

Hai mai bine să încerc să vă înveselesc pe amândouă..

Băiatul a rupt din caiețel câteva pagini și a inceput să le modeleze până a reușit să facă o floare, cam strâmbă și cam vai de capul ei, și i-a dăruit-o fetei spunându-i că îi va dărui câte o floare ori de cate ori o va vedea zâmbind. Atunci, ca printr-o minune fata i-a zâmbit, și cu siguranță a zâmbit și mama ei.

Avea un zâmbet atât de magic și cald încât băiatul a fost pe loc vrăjit de fătuca cu chip blajin, și tot de atunci el îi dăruiește în fiecare moment în care o vede ca zâmbeste, câte o floare.

-Bunicule, dar fata aceea e bunica mea!!!

-Da, draga bunicului..

-Bucurie mică, tot de atunci mi-am vindecat si inima bolnavă de tristețe, spune bunica copilei și apoi o îmbrațișează cu căldură în timp ce îi zâmbește “băiatului vesel“…

-Oh, bunico..

-Bunicule, când voi fi mare voi vindeca bolile tuturor cu o floare și cu zâmbete. Multe zâmbete, dar și multe îmbrățișări calde, așa ca ale voastre.

-Să nu-ți pierzi niciodată inocența, copilă dragă!!

p.s. E o povestioară ce se desfășoară cu repeziciune și poate e lipsită de multe lucruri esențiale, însa am simțit nevoia să o scriu. Să o scriu exact așa cum am făcut-o, poate pentru că, uneori avem nevoie să ne alinăm sufletul în povești inocente și naive, ca atunci când eram copii și credeam că universul e încărcat de iubire, lapte cu cacao și bunici ce ne iubesc infinit.

Add a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *