Povestea frunzei rătăcită

În jur e totul alb, ca o foaie de hârtie pe care nici un suflet de autor nu a reușit să-și scrie emoțiile.

E deja seară și mă las purtată de vânt în toate zările, pe ici pe colo mai zăresc în marea de alb, pâlpâind câte-o lumină mare.

Afară-i frig, dar acolo unde-i luminița-i cald și bine. Vântul mă duce mai aproape și sub cortul de zăpadă văd o fereastră, simt cum mă apropii tot mai mult și dinainte mi se oglindește tabloul tainic al iubirii. 

E ger și totu-i alb, dar parcă mă copleșește căldura ce răzbate prin crăpăturile de la fereastră. E iubirea mamei ce mă-n vâluie, dar vântul suflă cu putere și mă duce departe.

Tot mai departe și mă scufundă în oceanul alb și rece. 

Undeva în zare pâlpâie agale o luminiță galbenă și caldă cu iz trist. Aș vrea ca vântul să mă poarte mai departe, dar el mă duce chiar acolo, lipită de acea mică fereastră.

În sobă arde focul, pare cald și bine, dar nu e nimeni în jurul focului și totuși insist să caut cu privirea locuitorii acestei case. 

Pe un fotoliu mai îndepărtat șade un bătrânel ținând în mâini o fotografie pe care o mângâie și din când în când își șterge lacrimile. 

Mă copleșește mâhnirea în fața acelui tablou, dar și căldura pe care o simt răzbătând din inima bătrânului.

O senzație ciudată de un gol-plin.

Deodată vântul suflă și mai puternic și mă cuprinde amețeala, sunt confuză, nu înțeleg ce se întâmplă în jurul meu până în clipa în care simt căldura palmelor moi și aspre ce-mi topește tremurul și amețelea.

Mă las învăluită de bucurie și căldură până devin una cu iubirea pentru că în esență sunt doar o frunză căzută, rătăcind prin lume purtată de vânt.

Add a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *