Ziua în care am învățat să trăiesc, Laurent Gounelle

Citind titlul m-am gândit la traumele unei despărțiri, sau la povestea unui tânăr ce a dus o luptă crâncenă cu o boală incurabilă. Și în ambele situații m-am gândit la forța cu care personajele s-au ridicat și au învins încercările vieții.

Însă spre marea mea surprindere și fascinație, am descoeprit cu totul și cu totul o altă poveste.

Am decoperit povestea lui Jonathan, un tânăr cu o afecere pusă pe picioare de curând și proaspăt divorțat, ce se plimbă într-o duminică pe faleza orașului San Francisco și pe nepusă masă o țigancă îi ghicește în palmă.

Ceea ce îi prezice mica cititoare în palmă îi răstoarnă viața cu susul în jos și după o perioadă în care se lasă pradă depresiei și fricii, decide să își ia o vacanță și să plece la mătușa sa, unde se va trezi purtat într-o aventură spre cunoașterea sinelui și a legăturii omului cu universul.

Între timp în oraș se leagă pe un fir de ață mai multe destine și toate pornesc de la Ryan, un blogger ce filmează de la fereastra casei sale tot ce se întâmplă pe o rază de câteva sute de metri apoi încărcă filmulețele pe internet. O serie de filmulețe a cărui protagonist devine chiar Jonathan și nou stil de viață pe care îl adoptă ce va deveni motiv de batjocoră pentru unii și motiv de apreciere și de luat ca exemplu pentru alții.

Acest roman leagă împletește pas cu pas experiențe științifice reale cu stările de spirit ale omului.

Deși mă așteptam la altfel de lecții, am avut parte de surprize pe parcursul lecturii acestui roman, întru-cât finalul are un deznodământ neașteptat, iar parcursul aventurii lui Jonathan și celor din jurului lui ne introduc în trăirile noastre de zi cu zi.

O idee mă bântuie întru-cât și eu m-am lăsat pradă societății, aceea idee este faptul că ne-am lăsat copleșiți de atâta tehnologie încât am uitat să facem cunoștință cu natura și nu mai știm să ne completăm reciproc.

Tot ce facem este să o rănim fără să ne dăm seama că de fapt ne rănim pe noi înșine.

Natura este parte din noi și mereu ne încarcă cu pozitivitate și energie atunci când ne îngăduim să petrecem puțin timp cu ea.

Mi-a întărit ideea asupra faptului că traumele copilăriei noastre și lipsa iubirii le răsfrângem și noi la rândul nostru asupra propriilor noștri copii.

Suntem atât de prinși în ghearele acestor pierderi încât nu ne dăm seama că, ”părinții noștri ne-au iubit doar că nu au știut să ne arate”.

Parcurgând alte pagini mi-am dat seama că noi oamenii suntem ușor influențabili și niciodată nu avem răbdare să ascultăm cu adevărat și ne pripim în a lua deciziile. Decizii pe care le regretăm sau nu.

Dar, hei, am învățat că iertând îmi fac un bine sufletului meu și apoi celor de lângă mine. Viața e mult prea scurtă ca să ocupăm cu resentimente și superficialitate.

”Ziua în care am învățat să trăiesc, construindu-mi fericirea ce doar în adâncul meu o găsesc.”

Pentru a descoperi întreaga aventură a lui Jonathan și personajelor a căror destine au fost împletite pas cu pas, fir cu fir, vă invit și chiar vă recomand acest roman, mai ales pentru că sunt sigură că veți regăsi o bucățică din voi ce vă lipsea, sau veți găsi răspunsuri la unele întrebări la care nu găsiți un răspuns.

Add a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *