Dacă plâng ce câștig?

E ciudat cum te eliberezi de povara ce-ți apasă sufletul, iar gândurile negative se risipesc după ce-ți faci curaj și-ți dai voie să te lași cuprins de vulnerabilitate și începi să plângi amar, cu dor, cu ură, cu resentimente. Toate aceste emoții, poveri, resentimente față de tine însuți sau față de anumite situații, față de anumite persoane, disperarea ce și-a pus gheara pe tine, toate acestea se scurg prin lacrimile ce se preling pe obrajii tăi răcorind sufletul și mintea.

Acest gând s-a plimbat în mintea mea după ce mă uitam la comentariu unei persoane care urmărește cu drag postările mele și i-am dat dreptate aducându-mi aminte cât de liberă m-am simțit după ce mi-am dat voie să plâng după ce am trecut prin mai multe momente grele fără ca măcar destinul să mă întrebe dacă sunt pregătită.

Se spune că o problemă nu vine niciodată singură ci atrage cu sine alte și alte probleme sau replici la fel ca un cutremur, pentru că o problemă este de fapt cutremurul de care avem nevoie ca să ne trezim din monotonia în care am căzut, să deschidem alte uși, să urcăm mai sus, iar ”replicile” sunt consecințele în lanț care ne ajută să creștem spiritual și profesional, dar și să aducem în viața noastră noi prietenii, noi idei de a trăi clipa și de a nu ne lăsa doborâți.

”Noi suntem puternici la fel ca un copac cu rădăcini adânci.”

Aș vrea să pot să plâng și acum din pricina ”replicilor” pe care le-a atras cu sine virusul ce ne ține departe de activitățile noastre, dar care ne oferă în același timp ocazia să ne cunoaștem mai bine pe noi înșine, să punem în practică tot ceea ce am învățat până acum despre stăpânirea de sine, despre bunătate, despre iubire față de aproapele. Ne oferă ocazia să încercăm să recuperăm momentele cu familia pe care le-am pierdut din cauza orelor în plus la serviciu, ne oferă ocazia să ne bucurăm de copii noștrii, de soție, de soț, de părinți, de bunici. Ne oferă ocazia să respirăm deși ”replicile” pe plan financiar vor avea efect devastator asupra tuturor.

Aș vrea să plâng tot golul-plin care mă trage în jos, să plâng amorțeala care mi-a cuprins sufletul și mintea, să plâng pentru că nu mai am lacrimi, să plâng pentru că nu am știut să prețuiesc unele momente, dar așa cum se spune; omul mai întâi își vindecă rănile abia după aceea plânge.

Și cum un cutremur aduce cu sine și replici așa și acest mic articol mi-a adus în minte alte momente de care m-am eliberat după ce am plâns și am lăsat destinul să-mi deschidă alte uși unde aveam să îmi întăresc stima de sine.

Făcând acest pas înapoi mi-am dat seama că în ultima perioadă am atras mai mult antipatia decât simpatia celor cu care am interacționat, poate pentru că vrând să-mi apăr sufletul am lăsat impresia că sunt de o îngâmfare și o superioritate “nemaipomenită”.

Îmi aduc aminte că în urmă cu câteva săptămâni m-a întrebat cineva cine mă cred de îmi scriu unele experiențe și unele gânduri.

Cine să fiu, altcineva decât o copilă, o fată, o femeie, o călătoare prin viață cu schimbări și trăiri ca tot omul.

De ce le scriu, le scriu pentru că altcineva mi-a spus cândva că sunt trăiri și gânduri ce ar putea ajuta pe cel care le citește să vadă altfel situația sa din acel moment și să facă ceva spre binele său.

Și tot cândva cineva mi-a reproșat că mă cred superioară pentru simplu fapt că mi-am permis libertatea de a-mi spune părerea și de a recomanda ceva ce știam că e bine.

De la acele momente fără să îmi dau seama am început să plec din nou capul în fața lumii, să nu mai fiu sigură de mine și de ceea ce știu și pot să fac, dar cel mai grav este că am început să ridic din nou un zid în jurul meu.

Era acel zid care lăsa impresia că nu voiam să am prieteni, doar că era invers și eu chiar tângeam după o prietenie măcar. Era acel zid care lăsa la vedere imaginea unei fete ce se credea atotștiutoare, dar care de fapt se simțea dărămată și nesigură la orice pas gata să se închidă mai mult în coconul său.

Trimițând aceste semnale greșite am atras asupra mea multe antipatii, iar asta mi-a adus aminte de încurajarea unui coleg înaintea unui examen care suna așa; ”Nu uita, atitudinea face totul”.

Între timp am uitat de acel sfat și m-am lăsat îngenunchiată nu de ceea ce am atras ci de asprimea pe care am revărsat-o asupra mea judecându-mă și desconsiderându-mă, spunându-mi că aveau dreptate și că nu sunt cu nimic mai bună decât ei.

Poate că nu sunt mai bună decât ei, dar sunt la fel de bună ca ei însă în domeniul meu și în modul în care privesc întâmplările vieții. Sunt la fel de bună ca ei în a pierde prietenii, în a alunga oamenii buni din viața mea.

”Ce semeni aceea culegi.”

Momentele de vulnerabilitate împletite cu plânsul ne eliberează de negativitate pentru a putea vedea soarele ce strălucește puternic la fereastra noastră.

Plângi ori de câte ori simți că nu mai poți, când simți că explodezi, când simți că sufletul te arde precum lava, lasă lacrimile să te răcorească, așa cum spunea bunica mea.

Add a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *