Unde pun amintirile?

Amintirile le adun în inimă și nu într-o cămăruță ascunsă în gândurile mele. Le pun într-o mare grămadă, le las uneori să mă copleșească abia apoi încep să le sortez, să le așez pe rafturi curate și parfumate, dar niciodată nu le arunc, nu le uit pentru că inima nu mă lasă. 

Uneori mă împovărează unele amintiri, alteori îmi arată că am învățat să fiu puternică și să mi le așez dinaintea ochilor pentru a le privi cu zâmbetul pe buze și cu sufletul liniștit pentru că datorită lor sunt femeia de astăzi, datorită lor am trecut prin viață și am simțit-o pe piele. 

Amintirile sunt temelia ființei mele, sunt prezentul și nu trecutul meu. Ele îmi spun zi de zi să fiu mai bună cu mine și cu cei din jur, îmi dau curajul de a lupta pas cu pas…

Amintirea primei picături de ploaie îmi pune în față evoluția sufletească, evoluția emoțiilor ce mă încearcă, atunci când simt picurii de ploaie pe piele, pe nas, pe pleoape. Reușesc să mă contopesc cu fiorii de liniște și curat după o ploaie fie ea caldă de vară sau rece de toamnă. 

Amintirea primei frunze înmugurită primăvara îmi aduce zâmbetul pe buze gândindu-mă la emoția pe care am simțit-o atunci când am comparat-o cu un nou început, cu o nouă șansă, cu o pagină goală pe care să îmi pot scrie povestea.

Amintirea primului fulg de nea topit de căldura palmei mele, îmi face inima să vibreze pentru că atunci am înțeles că în ciuda greșelilor și a scuturilor sufletul meu este cald. Iarna este pentru a lăsa sufletul și amintirile să se odihnească să se aștearnă plăcut peste întreaga ta ființă.

Amintirea primei dureri plânse în brațele mamei, îmi arată că ea a fost și este puterea mea. Putere pe care o pierd uneori dar știu că o regăsesc mereu acolo, în brațele ei, lângă inima ei. 

Amintirea primei cești aburindă cu cafea îmi arată cât de mult am evoluat de la mică adolescentă până la o mică mare domnișoară. Uneori copilăroasă, alteori responsabilă, dar și cu puterea de a scoate din minți pe cei care îi trec prin cale.

Amintirea primei note muzicale mă învăță mereu să trăiesc totul cu intensitate, cu emoție. Mă învață să mă bucur de ceea ce am acum pe moment și să nu las pe mai târziu pentru că acum sunt în căutarea fericirii. Acea amintire îmi spune mereu că fericirea mea e acum, acest moment în care pot să scriu, să savurez o gură de cafea, să ascult o melodie încărcată cu emoții ce nu-și găsesc graiul decât în notele muzicale.

Amintirea primei flori primite în dar îmi aduce căldură în suflet și roșeață în obraji, pentru de atunci nu s-a schimbat nimic în evoluția emoțiilor pe care le simt atunci când cei dragi aleg să îmi aducă zâmbetul pe buze și să își exprime sentimentele, indiferent de natura lor, dăruindu-mi o floare. Acele emoții și acea stângăcie nu le pot controla și nici nu vreau pentru că nu vreau să le sting…

Amintirile sunt eu cea de azi, sunt emoțiile și gândurile mele.

Add a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *